La capătul Văii Superioare a Prahovei, în județul Prahova, Azuga se întinde între Bușteni și Predeal, ca un oraș-stațiune rămas parcă suspendat în timp. Dacă nu ai mai trecut pe aici de un deceniu, ai putea crede că nimic nu s-a schimbat. Singurele ”noutăți” sunt urmele vechii fabrici de șamotă – clădirile au dispărut, dar în locul lor au rămas grămezi de moloz, fragmente din turnurile de răcire și garduri vechi, aflate pe alocuri în pericol de prăbușire.
Singura zonă cu adevărat animată este cea a pârtiilor Sorica și Cazacu. Iarna, acestea atrag iubitorii sporturilor pe zăpadă, iar vara găzduiesc competiții de mountain-bike, grație traseelor special amenajate pentru bicicliști, așa cum s-a întâmplat în acest weekend. În rest, orașul păstrează aceeași imagine de stagnare, cu clădiri neterminate – inclusiv un hotel aflat de ani buni într-o „construcție perpetuă” la baza pârtiei Sorica. Finalizate, toate acestea ar putea aduce un suflu nou locului.
Așezarea orașului îi joacă însă feste. Zona turistică este ascunsă privirilor și se dezvăluie abia după ce traversezi drumul principal ce pornește din DN1, de lângă biserică, și urcă spre pârtii. O plimbare cu telegondola costă 70 de lei pentru un adult (urcare și coborâre) – mai ieftin decât la Sinaia, unde traseul de la Cota 1000 la Cota 1400 ajunge la 90 de lei.
Azuga trăiește între două lumi: una ancorată în secolul trecut, unde vestigiile industriale încă rezistă, pe alocuri, și alta – turismul – care, deși promițătoare, pare și ea rămasă în urmă. În anii ’90, după închiderea marilor fabrici (Șamotă, Stiaz, Postav, Bere Azuga), localnicii sperau că turismul va aduce prosperitate. Însă, la trei decenii distanță, pentru mulți a rămas doar speranța. Cu puține locuri de muncă în HORECA, mulți azugeni își caută traiul în orașele vecine, în București sau chiar în străinătate.
Și totuși… pentru iubitorii de munte, drumul cu telegondola pe pârtia Sorica, iar apoi mai departe, pe crestele Munților Baiului, oferă o priveliște aparte: în depărtare, Munții Bucegi se ridică impunători, cu releul de la Coștila străjuind Valea Prahovei.
Cu toate imperfecțiunile sale, Azuga rămâne un punct de plecare potrivit pentru drumeții – fie spre Predeal, fie spre Bușteni, fie spre pitoreasca Vale a Doftanei. Important este ca, pe potecile montane, să respecți natura și să-ți amintești că aici ursul se află în propria lui casă.
În rest, stațiunea păstrează încă imaginea „rudei mai sărace” a Sinăii și Bușteniului. Investițiile din fonduri europene s-au concretizat, până acum, într-un parc cu panouri fotovoltaice, câteva străzi asfaltate (dar nu și strada Valea Azugii, care duce chiar spre pârtii), un centru de zi pentru vârstnici, liceul și spitalul – lucrări încă neterminate. La intrarea în oraș, vizitatorii sunt întâmpinați de un mesaj-manifest al localnicilor, împotriva construirii unui pasaj subteran ce ar afecta și mai mult imaginea deja fragilă a stațiunii.
Poate că vremurile se vor schimba și pentru acest colț de Prahova. Poate actuala administrație va reuși să atragă mai mulți investitori în turism și să revitalizeze, tot cu sprijin privat, zona „gri” – odinioară inima industrială a orașului, unde lucrau mii de oameni, astăzi redusă la moloz și ruine.
Azuga și azugenii așteaptă vremuri mai bune. Altfel, cum spunea o localnică: „Acum, încă vezi oameni pe stradă și câțiva turiști. Dar cum vin ploile și toamna, până la iarnă, când se deschid pârtiile, Azuga devine pustie. Doar câte un om sau un câine mai trec pe stradă. Și urșii, noaptea”...
